Câteva luni după aceea, Pieter van Musschenbroek, un profesor olandez de la universitatea Leyden a venit cu un dispozitiv similar, numit butelia de Leyda, care este considerat primul condensator.
Deoarece Kleist nu avea jurnale şi note foarte amănunţite, el a fost adesea privit ca un contribuitor la dezvoltarea condensatorului, nu inventatorul acestuia. Totuşi, peste ani, s-a stabilit că cercetările lor au fost independente şi că între ele a fost doar o pură coincidenţă.
Butelia de Leyda este un dispozitiv foarte simplu. El constă dintr-un borcan de sticlă, pe jumătate umplut cu apă, şi căptuşi pe interior şi pe exterior cu folie de metal. Sticla acţionează ca un dielectric, deşi s-a crezut pentru un timp că apa este ingredientul-cheie. Acolo este de obicei un fir de metal sau un lanţ care este trecut printr-un dop de plută (sau alt material izolant). Lanţul este încovoiat pe ceva care va distribui sarcina. Odată transmis curentul în butelie, ea ar trebui să poată susţine două sarcini opuse, dar egale în echilibru până când este conectată la un fir, producând o scânteie sau un şoc.
Benjamin Franklin a folosit butelia de Leyda în experimentele sale cu electricitatea şi a descoperit că o bucată de sticlă plată funcţionează la fel ca şi butelia de Leyda, dezvoltând astfel condensatorul plat sau pătratul Franklin. Câţiva ani mai târziu, chimistul englez Michael Faraday a folosit condensatorii în primele aplicaţii practice în încercarea de a stoca electroni nefolosiţi de la experimentele sale.
Acesta a fost primul condensator utilizabil, făcut din butoaie mari de ulei. Progresul lui Faraday asupra condensatorilor este cel care ne-a permis să „transportăm" energie electrică pe distanţe mari. Ca rezultat pentru realizările lui Faraday domeniul câmpurilor câmpurile electrice, unitatea de măsură a capacitanţei condensatorilor este faradul.
